CERCEII COPILĂRIEI

  LEGENDA CIREŞELOR

Demult, demult, că nimeni nu mai ştie de când, departe, departe, dincolo de zarea în care totul se pierde în umbra albastră a depărtării, se întindea o ţară a colinelor pe care locuitorii ei cultivau cu multă dragoste şi pricepere tot felul de pomi roditori. Pomii înfloreau şi dădeau roade bogate spre bucuria tuturor, dar mai ales a copiilor care aşteptau cu nerăbdare ca ele să se coacă si să se poată înfrupta din miezul lor dulce şi aromat.
Armonia ar fi fost perfectă dacă printre ei nu ar fi trăit o femeie ciudată şi ursuză, căreia toţi îi spuneau Cireşoaia, fără să ştie însă de unde vine acest nume nemaiântâlnit. Ea îşi ducea traiul singură într-o casă din vârful unei coline înconjurată de un zid de piatră dincolo de care nici o privire nu putea pătrunde. Aici nu era nici o livadă. Doar în faţa casei creştea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea nişte fructe fără seamăn pe lume. Primăvara, după ce petalele albe şi gingaşe ale florilor se scuturau, pe ramurile lui apăreau nişte bobiţe mici şi verzi ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. Apoi creşteau, creşteau, până începeau să se pârguiască. Pieliţa lor căpăta o culoare sângerie, miezul devenea cărnos şi zemos cu un gust dulce şi aromat de-ţi lăsa gura apă. Oamenii le spuneau „fructele Cireşoaiei”, după numele femeii, sau mai simplu „cireşe”, iar pomului, „cireş”. Nimeni nu mai văzuse undeva asemenea fructe şi nimeni nu ştia de unde apăruse pomul în curtea Cireşoaiei. Femeia păstra secretul cu străşnicie. Mulţi au încercat să-l cultive aşa cum ştiau ei, punând sâmburii cireşelor în pământ, udându-i şi aşteptând să răsară ceva, dar fără folos. Din pământ nu răsărea niciodată nimic.
Cireşul şi fructele lui aduceau în casa de pe colină bani frumoşi căci faima lor se dusese până hăt, departe. Preţul lor era mare astfel încât numai cei bogaţi le puneau pe masă. Ele se coceau înaintea tuturor fructelor, iar copiii le priveau cu jind, roşii şi cărnoase, printre frunzele crengilor ce se vedeau de după zidul cel înalt de piatră.

În vecinătatea zidului se afla o căsuţă sărăcăciosă plină de copii care mai mari, care mai mici, pe care-i creştea sora lor mai mare după ce părinţii lor închiseseră ochii pentru totdeauna, plecând în lumea fără de întoarcere. Fata muncea din casă-n casă, pe la străini, pentru o bucată de pâine cu care-şi hrănea frăţiorii.  Tare ar mai fi gustat şi ei din minunatele fructe ale Cireşoaiei care însă îi alunga din preajma zidului de cum îi zărea apropiindu-se.
Dar iată că într-o zi Cireaşoaia căzu bolnavă la pat. Nu avea pe nimeni, căci nimeni nu-i trecuse vreodată pragul casei. Dar sora cea mare, fată cu suflet bun, îşi făcuse un obicei din a-i lăsa la poartă în fiecare dimineaţă, când pleca la muncă, câte o găleată cu apă, iar seara, la întoarcere, câte o bucată din pâinea pe care o câştigase. După o vreme bătrâna începu să lase şi ea la poartă câte un pumn de cireşe. Mare fu bucuria fetei, dar şi mai mare a frăţiorilor ei..
Într-o seară, pe când fata se întorcea de la lucru, o găsi pe Cireşoaia în poarta casei. Femeia îi puse în braţe un coş mare plin cu cireşe şi-i spuse să le aleagă pe cele cu codiţele unite perechi şi să le pună la urechile frăţiorilor ei ca nişte cercei! Restul cireşelor să le mănânce… Apoi, fără să-şi dea jos de la urechi cerceii din cireşe, să sape o groapă în faţa casei lor în care să pună toţi sâmburii fructelor mâncate. Cireşoaia nu a vrut, până atunci, să dezvăluie nimănui secretul cultivării minunatului pom, de frică să nu aibă concurenţă şi preţul să scadă rămânând astfel fără venit. Acum îşi simţea sfârşitul şi s-a gândit să dezvăluie şi altora secretul cireşului.
Fata luă coşul mulţumind bătrânei, se duse acasă şi făcu întocmai cum o învăţase aceasta. Nu după multă vreme, în faţa casei sărăcăcioase se ridica un cireş mare, frumos şi plin de roade. Copiii făcuseră roată în jurul lui şi priveau uimiţi minunea. Au mâncat pe săturate, neuitând să-şi pună cireşe-cercei la urechi şi să mulţumească lui Dumnezeu şi Cireşoaiei pentru bucuria care le fusese dată. În fiecare zi, sora cea mare pleca de acasă cu câte un coş plin cu cireşe pe care îl lăsa la câte o casă cu mulţi copii, neuitând să le spună şi taina creşterii. În scurt timp colinele s-au umplut cu aceşti pomi şi de copii cu cireşe la urechi.
 Şi astfel cireşul a devenit faimos şi s-a răspândit în lumea largă. Ba chiar şi luna iunie, luna în care se coc cireşele, a fost numită de cei bătrâni şi de calendarele bisericeşti: „Cireşar”! Cu timpul povestea sădirii cireşului s-a mai uitat. A rămas însă bucuria copiilor care şi în zilele noastre îşi mai pun cireşe la urechi… şi nostalgia celor mari, care atunci când nu-i vede nimeni îşi mai atârnă cerceii copilăriei la urechi sau în suflet ca să se poată întoarce în timp şi să retrăiască bucuria fără seamăn a acestui obicei.
Cornelia TURLEA-CHIFU         
http://rokssana.wordpress.com/2011/05/23/legenda-cireselor-de-la-urechi/